Autor: Heather Dune Macadam
Nr. de pagini: 410
Descriere: Primul transport oficial care aducea evrei la Auschwitz nu a fost format din luptători ai rezistenței sau din prizonieri de război, nici măcar de bărbați, ci din fete care au părăsit Slovacia crezând că vor lucra pentru stat vreme de câteva luni. În ziua de 25 martie 1942, aproape o mie de tinere evreice au urcat în trenul ce avea să le ducă într-o lume căreia multe dintre ele nu îi vor supraviețui. Pornind de la mărturiile supraviețuitoarelor și de la o cercetare minuțioasă a documentelor perioadei, Heather Dune Macadam reusește să spună extraordinara poveste a eroismului și a rezistenței de care aceste tinere au dat dovadă în lagărul morții. Este o poveste impresionantă, pe care ar trebui s-o aflăm cu toții.
Recenzie:
Toate cărțile pe care le-am citit despre Auschwitz, toate poveștile supraviețuitorilor din acea perioadă groaznică… Toate sunt la fel, dar diferite. O mare diferență dintre celelalte cărți și cartea aceasta a fost sexul în jurul căruia se învârte: fete, devenite forțat, femei. Poate părea ciudat, însă sunt înnebunită după fiecare viață, fiecare poveste, fiecare cuvânt al supraviețuitorilor. Deși știu că totul a fost, din păcate, adevărat, mi se pare ireal că niște ființe (din punctul meu de vedere nu pot fi numiți „oameni”) au fost în stare de asemenea atrocități.
Cartea „Cele 999 de la Auschwitz” este o nouă apariție a editurii Humanitas și, recunosc, am stat pe gânduri dacă să o iau sau nu. M-am gândit că am destule cărți despre acest subiect, am destule mărturisiri ale supraviețuitorilor, ce îmi trebuie încă una? Când am văzut-o a doua oară, am zis că trebuie neapărat să o am. Până la urmă cum pot avea destule cărți despre Holocaust? Cum poți limita informația despre acea perioadă la, de exemplu, 30 de cărți? E imposibil, pentru că oamenii sunt variați, au privit viața în lagăre într-un mod unic, au trăit suferințele în moduri diferite.
Volumul lui Heather Dune Macadam a fost redactat cu extrem de multă informare: imaginați-vă un copac – autoarea e rădăcina (căci ea l-a scris), apoi a apărut tulpina (prima supraviețuitoare cu care a discutat) și, ulterior, au apărut ramurile (celelalte supraviețuitoare, copiii acestora, nepoții, etc.). Mi se pare un lucru extraordinar să fii față în față cu un om care a trecut prin traumele Holocaustului și să îi adresezi întrebări despre acea perioadă… efectiv, să ai o bucățică din istoria omenirii în fața ta. Voi cum ați reacționa? Eu nu cred că mi-aș putea stăpâni lacrimile.
Autoarea a conturat, cu ajutor persoanelor și informațiilor pe care acestea i le-au furnizat, o imagine extrem de detaliată a (aproape) fiecărei fete din primul transport către Auschwitz. La doar 16 ani fetele au fost obligate să plece de acasă pentru a „lucra” pentru țară, doar că acea muncă a implicat dezumanizarea, furtul sufletului, al credinței, al speranței și moartea multora dintre ele. Neștiind ceea ce le așteaptă, și-au pregătit cele mai bune și frumoase haine pe care le aveau, însă ajunse la Auschwitz au realizat, unele treptat, alte fete instant, că nu își vor mai vedea vreodată viața pe care au lăsat-o în urmă, nici familiile și nici lucrurile de care credeau că au atât de multă nevoie. Au fost supuse umilințelor (și distracției) membrilor SS: rase în cap, pe corp, dezvirginate, tatuate, înregistrate.
După primul episod traumatizant (sosirea în Auschwitz), femeile au parte de multe altele – fură una de la cealaltă (mâncare, haine, pături), sunt bătute, pedepsite, violate, văd cu proprii lor ochi cum arată moartea și neputința, răutatea și viclenia, dar și iubirea, bunătatea și înțelegerea. Învață cum să se comporte astfel încât să nu fie pedepsite, învață cum să își gestioneze mâncarea (care, după cum majoritatea oamenilor știu era aproape inexistentă), cum să fie una lângă cealaltă în momentele de neputință, de slăbiciune. Din păcate, nu toate înregistrările cu numele femeilor, datele morții unora dintre ele, au putut fi găsite, întrucât unele (întregistrări) fie nu au existat, fie au fost aruncate/arse/distruse, astfel că autoarea a trebuit să le creadă pe cuvând (și e greu să nu o faci) pe supraviețuitoare în privința numelor, datelor și alte lucruri asemenea.
Din fericire pentru ele, a venit ziua eliberării, din păcate, însă, nu toate au prins acea zi, nu toate au avut la cine să se întoarcă, cine să le ia în brațe, cine să le aline măcar un pic suferințele și traumele pe care le-au trăit.
Cartea e o capodoperă, nu aș putea să descriu în mai multe rânduri conținutul ei, întrucât l-aș strica: nu pot să scriu în mai puțin de o pagină sentimentele, trăirile, suferințele, chinurile prin care aceste femei au trecut la Auschwitz și nu numai; aș păta cartea pe care tocmai am citit-o, aș păta amintirile tuturor supraviețuitoarelor folosind cuvinte prea mici pentru ceea ce au trăit ele.
Las acum numele câtorva femei din primul și din cel de-al doilea transport din Slovacia: Edith Friedman (#1970), Lea Friedman – sora lui Edith (#1969), Helena Citron (#1971), Irena Fein (#1564), Margie (Margita) Becker (#1955), Rena Kornreich (#1716), Erna Dranger (#1718), Dina Dranger (#1528), Sara Bleich (#1966), Rina Hans (#1980), Maya (Magda) Hans*, Adela Gross*, Zena Haber*, Debora Gross (nedeportată), Zuzana Sermer (nedeportată), Ruzinka Citron Grauber*, Regina Schwartz (#1064), Alice Icovic (#1221), Martha Mangel (#1741), Eta Zimmerspitz (#1756), Fanny Zimmerspitz (#1755), Piri Rand-Slonovic (#1342), Rose (Edith) Grauber (#1371), Magda Amster*, Magduska (Magda) Hartmann*, Nusi (Olga sau Olinka) Hartmann*, Ida Eigerman (#1930), Edie (Edith) Friedman (#1949), Ella Friedman (#1950), Elena Zuckermenn (#1735), Kato (Katarina) Danzinger (#1843), Linda (Libusha) Reich (#1173), Joan Rosner (#1188), Matilda Friedman (#1890), Marta F. Friedman (#1796), Peggy (Margaret) Friedman (#1019), Bertha Berkowitz (#1048), Ruzena Gräber Knieža (#1649) – primul transport; Dr. Manci (Manca) Schwalbova (#2675), Madge (Magda) Hellinger (#2318), Danka Kornreich (#2775) – al doilea transport.
* – numărul femeilor nu este cunoscut
Citate:
„Și atunci, în loc să plângem, am început să râdem. Am râs isteric pentru că nu mai era nimic altceva de făcut. Am râs pentru că lacrimile nu mai ajungeau.”
„Nu erai în pericol să-ți pierzi doar viața, ci și sufletul. Cu cât stăteam mai mult acolo cu atât sufletul era lovit mai tare. Moralitatea, odată inculcată, este ceva de care nu mai poți scăpa, indiferent de viața depravată pe care ai putea fi obligat s-o trăiești. Cred că unele fete au ales mai degrabă să moară decât să se poarte rău cu celelalte.”
„Istoria, în ciuda durerii sale devastatoare, nu poate fi ștearsă, dar dacă e înfruntată cu curaj nu mai trebuie trăită.” – Maya Angelou
„Baraca e acum plină de femei de diverse naționalități, este agitație, zgomot, apar certuri. Sunt evreice din Polonia, Grecia, Slovacia; sunt și poloneze, țigănci oacheșe sau croate micuțe și brunete. Nu se înțeleg între ele. Se luptă pentru spațiu, pături, castroane, pentru un pahar de apă. Se aud tot timpul țipete și înjurături în limbi străine. Nu ai cum să adormi aici.” – Sleweryna Szmaglewska (#22090)
„Unii oameni își sfârșesc viața înainte să moară, iar restul e prelungirea unei aparențe. Ai făcut ultimul pas acum două zile […], iar acum ți-ai găsit echilibrul veșnic.” – Manci Schwalbova, pentru Alma Rosé, directoarea orchestrei de femei de la Auschwitz, care a murit la 5 aprilie 1944
„Dacă oceanele ar fi cerneală și cerurile hârtie, n-aș putea descrie ororile prin care trec acum.” – Un băiat polonez din gheotul din Cracovia
„Dragă cititorule,
Te rog să înțelegi că războiul nu are niciodată un învingător. Chiar și cei care câștigă pierd copii și case, mijloace de trai și o mulțime de alte lucruri. Asta nu e o victorie! Războiul este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla omenirii! Asta ar vrea să îți ofer: să te fac să simți cu inima, și nu cu urechile, să te fac să înțelegi ce s-a întâmplat în acei ani.
S-ar putea scrie mii de cărți despre calamitatea numită Holocaust, dar nu va fi niciodată posibil s-o descriem pe deplin. Niciodată. Am fost acolo. Și am trăit cu ea timp de 78 de ani. Am trăit-o. Am văzut cum fiecare dintre noi s-a confruntat cu ea într-un mod diferit. Cine a avut puterea să spere că lucrurile se vor îmbunătăți? Cine a continuat să lupte, nu fizic, ci mental? Și cum am supraviețuit din punct de vedere spiritual? Sinceră să fiu, nu credeam că voi izbăvi. Dar mi-am spus? Voi face ce pot.
Și sunt încă în viață.” – Edith Friedman Grosman (#1970)
🌸 Cartea poate fi achiziționată de aici, aici sau de aici.