„Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul” – Robin S. Sharma

Autor: Robin S. Sharma
Nr. de pagini: 221
Descriere: Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul. O fabulă spirituală despre împlinirea visurilor și a destinului propriu. Pornește într-o aventură magică alături de Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul și descoperă un sistem puternic de eliberare a potențialului minții. Bestseller ce a făcut senzație în întreaga lume, Călugărul care și-a vândut Ferrari-u, îți va binecuvânta și îmbogăți viața, indiferent cine ești sau ce faci. Scrisă ca o fabulă spirituală, cartea este povestea lui Julian Mantle, un avocat strălucit, care aflat pe culmile succesului și ducând un stil de viață dezechilibrat, se prăbușește într- o sală de tribunal în urma unui atac de cord. Colapsul fizic îi generează o criză spirituală, obligându-l să își înfrunte propriile temeri și limitări și să caute răspunsuri la cele mai apăsătoare întrebări ale vieții.  Sperând să-și găsească fericirea și împlinirea, el pornește într-o odisee extraordinară a unei culturi vechi, spre inima munților Himalaya unde întâlnește un grup de călugări denumiți „Înțelepții din Sivana”.  Aici descoperă un sistem remarcabil de eliberare a potențialului minții, trupului și sufletelui și învață să trăiască plenar fiecare moment al vieții, cu mai multă pasiune, cu un scop bine definit și într-o pace deplină. Îmbinând în mod strălucit înțelepciunea spirituală a Estului cu principiile de succes extrem de eficiente ale Vestului, această poveste te va însufleți și îți va arăta pas cu pas calea către o lume magică în care visele devin realitate, o lume a fericirii, abundenței și armoniei profunde.

Recenzie:

O descriere foarte pompoasă și interesantă, nu? Așa mi s-a părut și mie, motiv pentru care am fost încântată când am primit-o. Când m-am apucat să o citesc… ei, acum vine partea mai interesantă. Deși începutul a fost unul promițător – povestea unui celebru avocat, aflat la nivelul său cel mai înalt, care suferă un atac de cord într-o sală de judecată și are o revelație asupra a tot ceea ce înseamnă viață, sensul acesteia și modul în care ar trebui trăită -, elanul, din păcate, mi s-a dus repede după ce am trecut de primele 100 de pagini.

Cu toate că este o carte cu un mesaj interesant și sfaturi utile, într-o oarecare măsură, drumul pe care a trebuit să îl parcurg în calitate de cititor pentru a primi mesajul și toate celelalte informații a fost extrem de plictisitor și obositor. Mi se pare că autorul a vrut să spună prea multe în multe pagini, când ar fi putut foarte bine să rezume totul la o cărticică de doar 50 de pagini, maxim (maxim!) 100 (asta doar dacă mai voia să transmită și altceva, să mai înflorească un pic povestea). Înțeleg intențiile pe care le-a avut autorul, anume de a crea o carte motivațională, inspirațională, în jurul unei fabule interesante, însă a încercat să „tragă” cumva de carte, să o lungească doar ca să nu aibă acele maxim 100 de pagini, iar pentru mine a fost too much, .

Cel mai interesant a fost ultimul capitol, pe care, sincer, îl așteptam cu nerăbdare cam de când mă apropiam de jumătatea cărții. Scenele cu dialog mi-au părut a fi extrem de plictisitoare, ajungând să fie, de asemenea, repetitive la un moment dat. Pe lângă toate acestea, era nevoie și de cireașa de pe tort – traducerea, care mi s-a părut horror…

Citate:

„Secretul fericirii este simplu: află ce-ți place cu adevărat să faci și apoi direcționează-ți toată energia pentru a face acel lucru.”

„Succesul exterior începe în interior.”

„Disciplina se construiește realizând constant acțiuni mărețe, dar curajoase.”

„Trăiește în „acum”. Savurează darul prezentului.”

---

🌸 Nu am găsit niciun site care să mai aibă cartea în stoc.

„Percy Jackson și Olimpienii. Bătălia din Labirint” – Rick Riordan

Autor: Rick Riordan
Nr. de pagini: 363
Descriere: Amenințarea maleficului stăpân al timpului, titanul Cronos, este din ce în ce mai aproape. Percy Jackson, curajosul semizeu, se vede nevoit să pornească într-o nouă misiune periculoasă pentru a salva atât lumea muritorilor, cât și pe cea a zeilor. Când în joc este soarta Olimpului și a taberei semizeilor, soluția rămasă este una dintre cele mai înfricoșătoare: traversarea Lumii Subpământene, în căutarea lui Dedal, geniul legendar al Antichității, singurul care îi poate ajuta pe Percy și pe prietenii lui să oprească înaintarea armatei monștrilor prin Labirintul său. Amuzantă și antrenantă, „Bătălia din Labirint” vă va ține cu sufletul la gură, urmărind confruntările lui Percy, Annabeth și Grover cu empuse, telechini și tot soiul de creaturi apărute din bezna împărăției lui Hades.

Recenzie:

Încă nu îmi vine să cred că am terminat de citit penultimul volum al acestei serii absolut minunate! „Bătălia din Labirint”… cred că e prima carte din serie pe care am citit-o cu sufletul la gură, care m-a ținut într-un suspans constant și, ei bine… cred că e preferata mea din toate volumele citite până acum din seria „Percy Jackson și Olimpenii”.

Povestea lui Percy se continuă în noua școală, al cărei director este Paul Blofis, iubitul lui Sally, mama lui Percy. Deși toate lucrurile par normale, nu sunt nici pe departe așa cum s-ar fi așteptat cineva să fie: încă din prima zi protagonistul nostru se întâlnește cu Kelli și Tammi, două empuse care încearcă să îl omoare. Chiar dacă scapă basma curată cu ajutorul lui Rachel Elizabeth Dare, Percy se întoarce în Tabăra Semizeilor împreună cu Annabeth, care pare că se îndepărtează de el cu fiecare clipă ce trece.

În Tabără, Percy are parte de o primire nu la fel de călduroasă cum a avut până acum, ci de una plină de mister, întrebări și probleme. În continuare, Percy, împreună cu Annabeth, Tyson și Grover se aventurează în labirintul construit de Dedal, pe care îl caută cu scopul de a afla răspunsuri la întrebările care le stau pe limbă de mult timp celor 4 prieteni.

Aventura din Labirint este presărată cu multe peripeții, mulți monștrii și… gânduri și sentimente de care cei 4 nu au mai avut parte de-a lungul vieții. Antagoniștii cărții sunt într-un număr mai ridicat decât cel de până acum (însă nu îi pot înșirui pe toți, aș strica farmecul cărții): Ianus, Cronos, empusele, telechinii, Geryon, etc.

Citate:

„E mult mai greu să lucrezi cu oamenii decât cu mașinăriile. Și când strici un om, nu-l mai poți repara.”

🌸 Cartea poate fi achiziționată de aici sau de aici.

„Cronica unei despărțiri” – Andreea Chiuaru

Autor: Andreea Chiuaru
Nr. de pagini: 281
Descriere: O eroină fără nume – care ar putea, foarte bine, să fie oricare dintre cititorii mei care au trecut cel puțin o dată printr-o despărțire de un om drag – și enigmaticul, capriciosul Alex, personaj-cheie și destinatarul unei serii de douăsprezece scrisori care apar consemnate la finalul fiecărui capitol. Sau, cu alte cuvinte: despre negarea unui sfârșit evident, presimțirea și chiar certitudinea că ești înlocuit de omul care pentru tine înseamnă totul și dorința de a urî un om pe care l-ai iubit.

Recenzie:

Stau în fața laptop-ului și îmi frământ mâinile pentru că habar nu am cum aș putea să încep să scriu recenzia unei cărți care mi-a zdrobit inima…

Am citit undeva că în viață întâlnim doar trei mari iubiri: prima mare iubire este cea adolescentină – apare în perioada în care ne aflăm la liceu, protagonista/protagonistul fiind o colegă/un coleg de bancă/clasă/liceu, iar ceea ce o caracterizează este visul în care trăim până punem punct; cea de-a doua mare iubire are ca trăsături durerea, dezamăgire, trădarea, lacrimile… e iubirea care ne învață cele mai dure lecții de viață; despre ultima mare iubire am citit că este cea care apare atunci când ne așteptăm cel mai puțin, cea care durează o viață întreagă și, în urma căreia, devenim cele mai bune versiuni ale noastre.

Mă întreb: oare cum se numește acea iubire care are trăsăturile primelor două mari iubiri ale unei persoane? Mie despre asta mi s-a părut că este vorba în volumul „Cronica unei despărțiri”, cărticică de nici măcar 300 de pagini, însă cu atât de multe sentimente scrise pe paginile sale, atât de multe trăiri. Recunosc – nu am putut să las cartea jos până nu am terminat-o, lucru care nu a durat deloc mult, pentru că se citește foarte repede, fiind scrisă sub forma unui jurnal.

După cum se poate observa și în titlul cărții, „Cronica unei despărțiri” prezintă sfârșitul unei povești de dragoste dintre o fată fără nume și Alex, băiatul dulce, simpatic, care devine, pe parcurs, un om care nu știe ce își dorește de la viață și care vrea să trăiască atât în trecut, cât și în prezent. Așa cum am menționat anterior, cartea este scrisă sub forma unui jurnal, care începe în luna iunie și se întinde pe un an – un an plin de regrete, frământări, dezamăgiri, tristețe, lacrimi și întrebări fără răspuns.

Există un singur lucru care nu mi-a plăcut în această carte, dar nu are legătură cu modul în care este scrisă – răbdarea pe care protagonista a avut-o față de Alex. Personal, nu aș fi putut să fac asta. De ce? Pentru că nu am răbdare mai deloc și, totodată, mi se pare că trebuie să ai o minte de fier și o inimă extrem de puternică pentru a ierta atât de multe greșeli și pentru a suporta atât de multe drumuri du-te – vino. Ceea ce am îndrăgit cel mai mult la această carte sunt scrisorile de la sfârșitul fiecărei luni, scrisori pe care Alex nu le-ar fi citit vreodată dacă nu era publicată această carte-jurnal.

Citate:

„Poate c-a avut dreptate acela care a spus că despre iubire nu se scrie cu stiloul, pe foi, ci cu vârful degetelor pe spatele dezgolit al omului la care-ți este inima.”

„Poate că singura mea greșeală, Alex, a fost să te iubesc mai mult decât m-am iubit pe mine! M-am pierdut în dragostea asta mare ca într-o apă adâncă și nu știu cum să ies la mal.”

„(…)mă gândesc la felul în care mi-a spus că nu va renunța la acea fată și nu pot pricepe cum a putut să se atașeze atât de repede de altcineva. Mie încă-mi mai miroase pielea a el.”

„Dar mi-era greu, Alex, iar tu erai absent din viața mea. Nu puteam să iubesc pentru doi.”

„Te-ai gândit vreodată, Alex, că inimile frânte nu se vindecă cu păreri de rău?”

„Adevărul e că nu ne îndrăgostim de frumusețea unei persoane. Nu ne atrage zâmbetul perfect, ci zâmbetul cel mai cald. Nu iubim doi ochi pentru culoarea pe care o au, ci pentru felul în care ne privesc. (…) Ne îndrăgostim de oamenii care râd cu poftă chiar și la cele mai proaste glume de-ale noastre pentru că nu vor să ne dezamăgească. Suntem atrași de frumusețea fizică, dar nu pe aceea ajungem să o iubim mai târziu. Ne înduioșează tocmai micile chestii care le aparțin: un cuvânt pronunțat greșit în mod repetat, un zâmbet strâmb, obrajii moi de copil, vocea somnoroasă, tremurul ușor al mâinilor, palmele reci.”

”Ieri, credeam că e dureros să-ți calci pe orgoliu și să-ți mărturisești sentimentele. Astăzi, știu că e de zeci de ori mai dureros să-ți calce altcineva pe inimă.”

🌸 Din păcate, această carte nu se mai află în stoc. Am căutat pe toate site-urile librăriilor, însă fără succes.

„Arta de a gândi limpede” – Rolf Dobelli

Autor: Rolf Dobelli
Nr. de pagini: 336
Descriere: Rolf Dobelli s-a născut în 1966, la Lucerna, Elveția. Este scriitor, romancier și om de afaceri. A obținut un MBA și un doctorat în folozofia economiei la Universitatea St Gallen. Este cofondator al getAbstract, cel mai mare furnizor de rezumate de carte din lume. Creierul uman este optimizat pentru o viață de vânător-culegător. Astăzi trăim într-o lume radical diferită. Prin urmare, comitem sistematic greșeli de gândire cu efecte catastrofale. Un studiu atent făcut asupra capcanelor gândirii și câteva răspunsuri la marile întrebări moderne.

Recenzie:

Imediat ce am primit cartea, am intrat pe goodreads ca să văd ce recenzii are și, recunosc, am fost un pic dezamăgită – 3.85/5. Mi-am pus câteva semne de întrebare în ceea ce o privește, însă am decis să pășesc cu dreptul și să nu las o simplă notă să îmi strice o lectură ce îmi părea interesantă.

Chiar dacă am terminat de citit acest volum în aproximativ două săptămâni (ceea ce, din punctul meu de vedere, e un timp îndelungat pentru a citi o carte de nici măcar 400 de pagini), nu pot să afirm că nu mi-a plăcut lectura asta (un pic mai greoaie decât ceea ce citesc de obicei, ce-i drept).

Cu toate că, în două sau trei capitole am găsit-o un pic plictisitoare (asta pentru că autorul vorbea despre mediul economic, lucru care nu mă atrage deloc), cartea este foarte interesantă: te pune față în față cu „capcanele” creierului, ale gândirii și te sfătuiește cum să le eviți. La început mi-am pus în cap că voi aplica majoritatea îndrumărilor pe care le voi citi în acest volum, însă, în scurt timp, am realizat că probabil nu voi fi în stare să reușesc asta; lucru spus chiar de către autor – deși el este cel care a scris cartea, tot se mai „trezește” făcând greșeli de gândire. De ce? Pentru că gândirea nu funcționează după un anumit tipar: ești în situația asta, spui/faci/gândești asta; ești în situația cealaltă, spui/faci/gandești în felul ăsta.

Din păcate, nu pot să scriu mai multe lucruri despre această carte, întrucât nu îmi găsesc atât de bine cuvintele pentru a o descrie, așa că voi lăsa mai jos niște citate care, poate poate, te vor determina să cumperi și să o lecturezi, să îți formezi singur opiniile în legătură cu ceea ce este ascuns printre paginile ei.

Sincer, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest volum au fost „experimentele” prezentate în absolut fiecare capitol.

Citate:

„Încearcă să extragi dintr-o experiență numai ceea ce poți învăța din ea, și atât; altfel, vei deveni ca pisica aceea care s-a așezat pe cuptorul încins. Niciodată mâța în cauză nu se va mai așeza pe vreun cuptor încins – și asta e foarte bine. Numai că nu se va mai așeza vreodată nici pe unul rece.”

„Indiferent că ne place sau nu, suntem niște marionete mânuite de emoții. Luăm decizii complexe consultându-ne sentimentele, nu gândurile. În ciuda celor mai bune intenții ale noastre, înlocuim întrecarea „Ce cred eu despre asta?” cu „Ce simt eu în privința asta?” Prin urmare, zâmbiți. Viitorul dumneavoastră depinde de acest lucru.”

„În concluzie: nimic nu e mai convingător decât propriile convingeri. Credem că introspecția scoate la lumină o cunoaștere de sine autentică. Din păcate, în mare parte, introspecția nu este decât o închipuire care comportă două riscuri. În primul rând, iluzia introspecției conturează predicții incorecte cu privire la viitoarele atitudini mentale. Încredeți-vă în observațiile dumneavoastră interioare prea mult și prea îndelungat și riscați să aveți parte de o dură trezire la realitate. În al doilea rând, credem că introspecțiile noastre sunt mai corecte și mai sigure decât ale celorlalți, iar acest lucru creează o iluzie a superiorității. Remediul: fiți cel mai dur critic cu dumneavoastră înșivă. Priviți-vă concluziile interioare cu același scepticism cu care tratați afirmațiile unui oarecare de pe stradă. Deveniți cel mai dur critic al propriei persoane.”

„E foarte bine să fii invidios… dar numai pe persoana care îți dorești să fii.”

🌸 Cartea poate fi achiziționată de aici, de aici sau aici.

„Cele 999 de la Auschwitz. Povestea primelor femei trimise în lagărul morții” – Heather Dune Macadam

Autor: Heather Dune Macadam
Nr. de pagini: 410
Descriere: Primul transport oficial care aducea evrei la Auschwitz nu a fost format din luptători ai rezistenței sau din prizonieri de război, nici măcar de bărbați, ci din fete care au părăsit Slovacia crezând că vor lucra pentru stat vreme de câteva luni. În ziua de 25 martie 1942, aproape o mie de tinere evreice au urcat în trenul ce avea să le ducă într-o lume căreia multe dintre ele nu îi vor supraviețui. Pornind de la mărturiile supraviețuitoarelor și de la o cercetare minuțioasă a documentelor perioadei, Heather Dune Macadam reusește să spună extraordinara poveste a eroismului și a rezistenței de care aceste tinere au dat dovadă în lagărul morții. Este o poveste impresionantă, pe care ar trebui s-o aflăm cu toții.

Recenzie:

Toate cărțile pe care le-am citit despre Auschwitz, toate poveștile supraviețuitorilor din acea perioadă groaznică… Toate sunt la fel, dar diferite. O mare diferență dintre celelalte cărți și cartea aceasta a fost sexul în jurul căruia se învârte: fete, devenite forțat, femei. Poate părea ciudat, însă sunt înnebunită după fiecare viață, fiecare poveste, fiecare cuvânt al supraviețuitorilor. Deși știu că totul a fost, din păcate, adevărat, mi se pare ireal că niște ființe (din punctul meu de vedere nu pot fi numiți „oameni”) au fost în stare de asemenea atrocități.

Cartea „Cele 999 de la Auschwitz” este o nouă apariție a editurii Humanitas și, recunosc, am stat pe gânduri dacă să o iau sau nu. M-am gândit că am destule cărți despre acest subiect, am destule mărturisiri ale supraviețuitorilor, ce îmi trebuie încă una? Când am văzut-o a doua oară, am zis că trebuie neapărat să o am. Până la urmă cum pot avea destule cărți despre Holocaust? Cum poți limita informația despre acea perioadă la, de exemplu, 30 de cărți? E imposibil, pentru că oamenii sunt variați, au privit viața în lagăre într-un mod unic, au trăit suferințele în moduri diferite.

Volumul lui Heather Dune Macadam a fost redactat cu extrem de multă informare: imaginați-vă un copac – autoarea e rădăcina (căci ea l-a scris), apoi a apărut tulpina (prima supraviețuitoare cu care a discutat) și, ulterior, au apărut ramurile (celelalte supraviețuitoare, copiii acestora, nepoții, etc.). Mi se pare un lucru extraordinar să fii față în față cu un om care a trecut prin traumele Holocaustului și să îi adresezi întrebări despre acea perioadă… efectiv, să ai o bucățică din istoria omenirii în fața ta. Voi cum ați reacționa? Eu nu cred că mi-aș putea stăpâni lacrimile.

Autoarea a conturat, cu ajutor persoanelor și informațiilor pe care acestea i le-au furnizat, o imagine extrem de detaliată a (aproape) fiecărei fete din primul transport către Auschwitz. La doar 16 ani fetele au fost obligate să plece de acasă pentru a „lucra” pentru țară, doar că acea muncă a implicat dezumanizarea, furtul sufletului, al credinței, al speranței și moartea multora dintre ele. Neștiind ceea ce le așteaptă, și-au pregătit cele mai bune și frumoase haine pe care le aveau, însă ajunse la Auschwitz au realizat, unele treptat, alte fete instant, că nu își vor mai vedea vreodată viața pe care au lăsat-o în urmă, nici familiile și nici lucrurile de care credeau că au atât de multă nevoie. Au fost supuse umilințelor (și distracției) membrilor SS: rase în cap, pe corp, dezvirginate, tatuate, înregistrate.

După primul episod traumatizant (sosirea în Auschwitz), femeile au parte de multe altele – fură una de la cealaltă (mâncare, haine, pături), sunt bătute, pedepsite, violate, văd cu proprii lor ochi cum arată moartea și neputința, răutatea și viclenia, dar și iubirea, bunătatea și înțelegerea. Învață cum să se comporte astfel încât să nu fie pedepsite, învață cum să își gestioneze mâncarea (care, după cum majoritatea oamenilor știu era aproape inexistentă), cum să fie una lângă cealaltă în momentele de neputință, de slăbiciune. Din păcate, nu toate înregistrările cu numele femeilor, datele morții unora dintre ele, au putut fi găsite, întrucât unele (întregistrări) fie nu au existat, fie au fost aruncate/arse/distruse, astfel că autoarea a trebuit să le creadă pe cuvând (și e greu să nu o faci) pe supraviețuitoare în privința numelor, datelor și alte lucruri asemenea.

Din fericire pentru ele, a venit ziua eliberării, din păcate, însă, nu toate au prins acea zi, nu toate au avut la cine să se întoarcă, cine să le ia în brațe, cine să le aline măcar un pic suferințele și traumele pe care le-au trăit.

Cartea e o capodoperă, nu aș putea să descriu în mai multe rânduri conținutul ei, întrucât l-aș strica: nu pot să scriu în mai puțin de o pagină sentimentele, trăirile, suferințele, chinurile prin care aceste femei au trecut la Auschwitz și nu numai; aș păta cartea pe care tocmai am citit-o, aș păta amintirile tuturor supraviețuitoarelor folosind cuvinte prea mici pentru ceea ce au trăit ele.

Las acum numele câtorva femei din primul și din cel de-al doilea transport din Slovacia: Edith Friedman (#1970), Lea Friedman – sora lui Edith (#1969), Helena Citron (#1971), Irena Fein (#1564), Margie (Margita) Becker (#1955), Rena Kornreich (#1716), Erna Dranger (#1718), Dina Dranger (#1528), Sara Bleich (#1966), Rina Hans (#1980), Maya (Magda) Hans*, Adela Gross*, Zena Haber*, Debora Gross (nedeportată), Zuzana Sermer (nedeportată), Ruzinka Citron Grauber*, Regina Schwartz (#1064), Alice Icovic (#1221), Martha Mangel (#1741), Eta Zimmerspitz (#1756), Fanny Zimmerspitz (#1755), Piri Rand-Slonovic (#1342), Rose (Edith) Grauber (#1371), Magda Amster*, Magduska (Magda) Hartmann*, Nusi (Olga sau Olinka) Hartmann*, Ida Eigerman (#1930), Edie (Edith) Friedman (#1949), Ella Friedman (#1950), Elena Zuckermenn (#1735), Kato (Katarina) Danzinger (#1843), Linda (Libusha) Reich (#1173), Joan Rosner (#1188), Matilda Friedman (#1890), Marta F. Friedman (#1796), Peggy (Margaret) Friedman (#1019), Bertha Berkowitz (#1048), Ruzena Gräber Knieža (#1649) – primul transport; Dr. Manci (Manca) Schwalbova (#2675), Madge (Magda) Hellinger (#2318), Danka Kornreich (#2775) – al doilea transport.

* – numărul femeilor nu este cunoscut

Citate:

„Și atunci, în loc să plângem, am început să râdem. Am râs isteric pentru că nu mai era nimic altceva de făcut. Am râs pentru că lacrimile nu mai ajungeau.”

„Nu erai în pericol să-ți pierzi doar viața, ci și sufletul. Cu cât stăteam mai mult acolo cu atât sufletul era lovit mai tare. Moralitatea, odată inculcată, este ceva de care nu mai poți scăpa, indiferent de viața depravată pe care ai putea fi obligat s-o trăiești. Cred că unele fete au ales mai degrabă să moară decât să se poarte rău cu celelalte.”

„Istoria, în ciuda durerii sale devastatoare, nu poate fi ștearsă, dar dacă e înfruntată cu curaj nu mai trebuie trăită.” – Maya Angelou

„Baraca e acum plină de femei de diverse naționalități, este agitație, zgomot, apar certuri. Sunt evreice din Polonia, Grecia, Slovacia; sunt și poloneze, țigănci oacheșe sau croate micuțe și brunete. Nu se înțeleg între ele. Se luptă pentru spațiu, pături, castroane, pentru un pahar de apă. Se aud tot timpul țipete și înjurături în limbi străine. Nu ai cum să adormi aici.” – Sleweryna Szmaglewska (#22090)

„Unii oameni își sfârșesc viața înainte să moară, iar restul e prelungirea unei aparențe. Ai făcut ultimul pas acum două zile […], iar acum ți-ai găsit echilibrul veșnic.” – Manci Schwalbova, pentru Alma Rosé, directoarea orchestrei de femei de la Auschwitz, care a murit la 5 aprilie 1944

„Dacă oceanele ar fi cerneală și cerurile hârtie, n-aș putea descrie ororile prin care trec acum.” – Un băiat polonez din gheotul din Cracovia

„Dragă cititorule,

Te rog să înțelegi că războiul nu are niciodată un învingător. Chiar și cei care câștigă pierd copii și case, mijloace de trai și o mulțime de alte lucruri. Asta nu e o victorie! Războiul este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla omenirii! Asta ar vrea să îți ofer: să te fac să simți cu inima, și nu cu urechile, să te fac să înțelegi ce s-a întâmplat în acei ani.

S-ar putea scrie mii de cărți despre calamitatea numită Holocaust, dar nu va fi niciodată posibil s-o descriem pe deplin. Niciodată. Am fost acolo. Și am trăit cu ea timp de 78 de ani. Am trăit-o. Am văzut cum fiecare dintre noi s-a confruntat cu ea într-un mod diferit. Cine a avut puterea să spere că lucrurile se vor îmbunătăți? Cine a continuat să lupte, nu fizic, ci mental? Și cum am supraviețuit din punct de vedere spiritual? Sinceră să fiu, nu credeam că voi izbăvi. Dar mi-am spus? Voi face ce pot.

Și sunt încă în viață.” – Edith Friedman Grosman (#1970)

🌸 Cartea poate fi achiziționată de aici, aici sau de aici.